Scrierile Celei

Aventurile Angelicăi şi misterul cutiuţei fermecate

                               Capitolul 1 Cutiuţa

Este noapte. Pe stradă nu mai este nici o caleaşcă.Toata lumea s-a culcat pe strada Paris,o stradă plină de case ale unor oameni bogaţi.Totul este cufundat într-o linişte cumplită.De abia dacă felinarele mai dau lumină.Se  mai aud nişte huhuieli slabe de bufniţe ,din când în când.Linştea sinistră dă o atmosferă ciudata străzi.Zici că este o stradă părăsită,că nici în case nu mai locuieşte nimeni,zici că e o stradă bântuită.Dar, printr-o perdea de catifea,se zăreşte ceva...Parcă un copil,un copil care ar trebui  să fie în pat la ora aceasta...

           Întradevăr,este o fetiţă mică, cam de 6-7 anişori,care coboară treptele către marele şi frumosul salon de primire.Dar lumina de de unde o fi...? Desigur, în mână ţine un sfeşnic!

          Rochiţa lungă ,albă, pictată cu flori mici şi gingaşe de măr ,puţin încreţită în partea gleznelor şi papuceii blănoşi n-o ajută să ajungă mai rapid în minunatul salon de primire.Fetiţa lasă sfeşnicul de aur pe măsţa din colţ,de lâgă geamul din cristal, apoi cu paşi lenţi ca de vulpe se îndreaptă spre cele două fotoli căptuşite cu catifea verde.

       -Iepurilă, fă linişte!îi poruncii fetiţa.

       -Bine ,dar nu mă mai ţine de gât,!îi replică iepuraşul de pluş.Mă doare Angelica!Fie-ţi milă de mine!

        -Uite,ar fi trebuit să te fi lăsat în cameră,dar...

        -Bine ai fi făcut!

        -Uite, Iepurilă,bucătăreasa!A ieşit din bucatărie!Oare ce caută  la ora asta în salon?Tu ce crezi că pune la cale?

       -Aceeaşi întrebare ţi-ar fi pus-o şi ea dacă ar şti că tu eşti aici!

       -Şşşt...Taci Iepurilă,or să te audă!îi supuse Angelica.

       -Cine ,eu o văd numai pe bucătăreasă...Şti cred că o să leşin!

       -Iepurilă,hai să nu mai pierdem tim,urmează-mă!

       -Ce vrei să faci?Hei,unde mergi?Angelica te rog iamă de mână!Am picioarele prea mici şi ar dura o lună să ajung până la tine!Un pas de-al tău e cât 10 paşi de-ai mei!

       Angelica nu-i răspunse,îl băgă în buzunarul adânc de la cămaşa sa de noapte şi se furişă încet până ajunse în spatele fotolului din lemn de brad ,căptuşit catifea verde.Apoi se strecură încetişor şi se băgă sub masuţa de mesteacăn cu decoraţi florale.

       -Angelica nu mai am aer! spuse Iepurilă cu ultimele sale puteri .

       -Şşşt...Uite o să te scot din buzunar dar fă linişte, căci doar nu vrei ca acele chesti ca un abur care vorbesc cu bucătăreasa şi cărora li se mai spune fantome sau stafi să ne înghită de viu?

           Iepurilă, iepuraşul  de pluş albastru deschis cu ochii făcuţi din doi nasturi negri şi cu un genunchi acoperit cu un petic gri ,se puse la pamânt cu mâinile pe urechi  şi  se puse pe bocit:

        -Aoleu, să mă salve cinva din necazul ăsta !Ajutor,ajutooor!

        -Şşşt...Iepurilă taci!Vreau să aud ce-i spun acele două siluete bucătăresei!

          Văzând că Iepurilă nu vroia să tacă, scoase din buzunarul ei o batistă brodată în fir de aur cu care îi legă mâinile şi gura.Degeaba se zbătea el: nu avea cum să scape!

           În acest timp Angelica ciuli bine urechia şi ascultă:

           -Ce cutiuţă frumoasă!Ce cadouperfect!Mulţumesc mamă şi ţie bunico!

           -Dar,nu uita să iei comoara!îi reamintiră cele două siluete.

           -Aşa voi face!Noapte bună!

      Apoi cele două trecuseră prin geam mergând prin întunericul necunoscut.

      Văzând că cele două siluiete plecaseră,Angelica îi dezlegă mâinile şi îi dădu jos de la gură batista.Imediat ce i-o îndepartă de la gură Iepurilă ţipă isteric.

     -Cine e acolo? Întrebă bucătăreasa.Mamă,bunică...voi sunteţi?

     -Da!Noi suntem!zise ea cu ovoce joasă.

     -Angelica ce faci?întrebă Iepurilă pe şoptite.

     -Ce fac!?Îţi salvez viaţa,asta fac!îi spuse ea puţin supărată,apoi îşi drese vocea şi vorbi:

     -Eu cine alt cineva!Eu fata mea!

     -Mamă...de ce  ai...ăăă...voce de copil!?

     -Ce să mă fac acum Iepurilă?întrebă în şoaptă fetiţa.

     -Păi, întreab-o ce e în cutiuţă!Încearcă să schimbi subiectul !îi sugeră el el cal fără să-şi piardă firea.

    -Da’ ce e-n cutiuţa aia?

    -Păi...nici eu nu prea ştiu...Un fel de comoară...Ceva de care avem nevoie...Vai se aud paşi, parchetul scârţâie!Trebuie să plec mamă!Mergi şi tu să...aoleu vin!Noapte bună!ură bucătăreasa în şoaptă.

   -Da,noapte bună!

   Iar bucătăreasa plecă în grabă spre bucătărie,unde se încuie pe dinăuntru.În graba sa ,cutiuţa îi căzu din buzunarul de la şorţul de bucătărie.Imediat ce văzu că bucătăreasa plecase,Angelica ieşi de sub măsuţa de mesteacăn sculptată cu decoraţi florale.Mergând în vârful picoarelor, Angelica luă cutiuţa cea roz  bătută toată cu pietre semi preţioase  care erau aşezate în formă de flori.

  -Hii...!Vine cineva!zise fetiţa care imediat ce auzise scârţâitul parchetului fugii şi se ascunse sub masa de mesteacăn.Acolo scoase cutiuţa din buzunar cu gâdul de a o vedea mai bine.Dar era întuneric şi n-avea  ce să vadă.Singura sursă de lumină era pe măsuţa din colţ de lâgă fereastra din cristal.

-Paşi nu se mai aud!zise Iepurilă peste 3 minute.

-Întradevăr!Acum pute să mergem!

Şi cei doi merseră la măsuţa din brad pe care se afla sfeşnicul de aur.Numai o lumânare mai era aprinsă.Ceara de albine avea un parfum superb pe care îl răspâdea în toată încăperea.

Angelica apropie cutiuţa de lumină .De abia atunci  văzu că de ea era prins un bileţel alb pe care scria ceva,dar ne ştiind să citească,nu putea descifra scrisul.                                                                                                                                                                                                              

-Nu ştiu să citesc,Iepurilă?se plânse ea.Tu şti?

-Păi, pe lăbuţa mea e brodat cu fir de aur alfabetul limbi tale,pe care  l-am învăţat.În fiecare noapte memoram câte o literă şi uite aşa l-am memorat pe tot.Casă te încredinţezi, îţi arăt lăbuţa mea.

Şi îtradevăr,pe lăbuţa lui era brodat cu litere aurite alfabetul limbi aceea:

  A Ă Â B C D E F I Î J K L M N O P Q R S Ş T Ţ U V Z

-Bine,poate nu tot!Dacă te uiţi mai bine sunt câteva litere şterse ...

-Care ?întrebă fetiţa.

-A...păi G,H  şi  X .Ai putea să îmi arăţi şi mie cutiuţa să văd ce scrie pe bileţel,te rog?

Angelica îi îtinse cutiuţa.Iepurilă scoase nişte ochelari micuţi pe care îi puse pe ochi,după care începu să silabisească în şoaptă oprindu-se din când în când din silabisit uitâdu-se spre tavan gânditor apoi revenind iar la silabisit.Timp de cinci minute se auzise numai un murmur slab iar după aceea se lăsă o tăcere ca de moarte .Văzând asta Angelica zise:

  -Ce scrie?

  -Păi,şti tu fetele acelea înbrăcate în rochi , care poartă pantofi cu panglici care se leagă de picior?

-Te referi la balerine?

 -Mhh...trebuie să spui cuvâtul acela?zise Iepurilă speriat.

 -De ce ţieste frică să spui cuvântul Balerină?

 Nici nu apucă  să termine propoziţia căci cutiuţa avea acum o gaură prin care nu puteai să vezi nimic căci aşa de întunecată era,că zici că nu mai avea sfârşit.Nu trecu mult timp şi din gaură ieşi un bastonaş de argint care  atunci când ajunse la capăt  se transformă într-o cheiţă frumos sculptată cu flori şi păsări minuscule.Uimită Angelica ţipă...dar se opri la fix fiindcă altfel bucătăreasa care descuie uşa de la bucătărie ar fi observat-o.Chiar de nu se mai auzea nimic bucătăreasa ţinea capul scos şi se uita suspicios prin salon uitâdu-se la sfeşnicul din aur cu lumânările aprinse.,,Cineva  este acolo eu nu am lăsat lumânările aprinse!”gâdi bucătăreasa.Stătu ne mişcată 5 min.apoi, încă puţin suspicioasă itră în bucătărie încercând să accepte gândul care îi venise în minte :  ,,Mi s-a părut!”.Şi aşa a intrat în bucătărie.

Angelica care până atuncea stătuse în spatele fotolului se ridică uşor cu băgare de seamă.Se duse la masuţa de stejar.Cu grijă,aşeză cutiuţa pe ea.Începuse să se uite la ea cu curiozitate: oare ce era în dânsa?

-Ce crezi că e în cutiţă?Crezi că dacă o să învârt de cheiţă o să se deschidă?                      

-Cât se poate de posibil!Dar , îţi spun pentru o amia o suta oară:eu nu sunt specialist în...ăă...cesti dintreastea...ăăă...a gata...mecanice,şti mai bine am merge în cameră şi îl colo poţi să-l întebi pe domnul Castor,el ştie să-ţi răspundă la întrebare.Eu ştiu să-ţi răspund la întrebări cum ar fi:Când mă pot culca?Când mă poţi duce în pat?Când poţi să nu-mi mai pui întrebări?Când poţi...

-Dute-n pat dacă  vrei!Eu rămân aici!

       -Toată noaptea!?

       -Stttt...fă linişte,sau o să te audă!

-Cine?

-Ele!

       -A ele!zise fără prea mare interes Iepurilă.Oh...orice înafară de ele!Ciar nu pot să cred că intră prin geam!

  -Ai auzit ceva mamă?îtrebă silueta mai pitică.

  -Vai de mine câtă zarvă face fica ta!Măi mămică tu ai îvăţat-o să facă atâta zarvă ...?

  -Nu dar eu cred...

  -Mergem, acum?

  -Dar nu i-am spus că această cutie...

  -Lasă că,e deşteaptă şi şo da seama până la urmă cum funcţionează...Ia, ai auzit ceva...Uite  o lumină vine cineva...

  Iar cele două dispărură din senin.Pe scări cobora un domn care purta nişte papuceialbi şi un halat alb bine strâns la brâu.Fiind înalt şi slab, cu ochii albaştri şi sticloşi era uşor de recunoscut.Părul său negru era tuns exsagerat de bine.

   Se uită în jur.Singura lumânare care mai era aprinsă în sfeşnicul de argint pe care-l ţinea în mână lumina slab.Inspectă cu privirea încăperea apoi,zări cutiuţa,care stătea pe măsuţa făcută din mesteacăn cu decoraţi florale.Întinse mâna pentru a o lua,dar o trase speriat înapoi.Uitându-se pe jos îl văzu pe Iepurilă,punând sfeşnicul pe masă,apoi aşezâdu-se pe vine îl lo cu grijă pe iepuraş în mâini şi îi spuse cu voce  blândă:

  -Ce cauţi aici,mititelule?Te-a lăsat din greşeală Angelica pe aici?

  Iepurilă ar fi vrut să-i spună majordomnului Laur că da şi că fetiţa era în cameră dar,nu putea fiindcă  până atunci Angelica nu ar fi putut să ajungă la ea în cameră iar majordomnul ar fi observat că ea lipseşte şi atunci...ei bine cred că şti şi tu ce se întâmplă atunci când stai până noaptea târziu iar părinţi nu ştiu şi află ....Ei bine asta s-ar fi întâmplat ,iar apoi domnul Laur ar fi fost puţin surprins, poate că ar fi crezut că visează sau în cel mai rău caz, că a înebunit văzându-l (şi auzindu-l) pe animalul de pluş vorbind.E ca şi cum un om de zăpadă ar putea vorbi dar tu să nu şti asta şi o dată te-ar striga pe stradă iar tu te-ai întoarce şi ai descoperi că nu e nimeni pe stradă iar singura ,,persoană”care te-ar strigat e defapt omul de zăpadă care nu are viaţă dar vorbeşte,iar atunci ai crede că eşti într-un vis sau că ţi s-a părut dar dacă te-ar mai striga o dată şi tu l-ai vedea că se mişcă ori ai crede că ai înebunit ori ai fi şocat şi încel mai rău caz ţi s-ar face rău şi ai leşina.Dar nu te speria ,oameni de zăpadă n-au viaţă aşa că nu te vor opri nici o dată pe stradă.

   Dar Iepurilă nu spuse nimic.Era tare stresat şi nu mai putea nici măcar să se mişte.Era foarte încordat şi ar fi vrut să ţipe cât de tare putea, dar s-ar fi dat de gol aşa că stătea stresat în mâinile domnului Laur care se uita la el cu interes.

   În acest timp, Angelica, născoci un plan prin care să poată să treacă ne observată pe lângă domnul Laur şi să ajungă în cameră înaite de a fi prea târziu.Ei bine, acum aştepta momentul potrivit pentru aşi putea pune planul în acţiune.,,Acum ...nu ,a întors capul înapoi...”Angelica nu mai avea mult timp, domnul Laur era hotărât să plece,aşa că trebuia să acţioneze în următoarele 3 minute.Atunci spuse pe şoptite:

  -Iepurilă...fă ceva!

Dar iepuraşul de pluş nu făcuse nimic.Atunci ,Angelica îşi adună  toate puterile şi zise:

  -Pst...acest lucru fu de ajuns să-l facă pe domnul Laur să întoarcă capul spre bucătărie.

   -Cine e acolo?întrebă el mirat.    

    Dar Angelica nici nu se gândea să răspundă.Văzând că nu răspunse nimeni, domnul Laur,îl puse uşor pe Iepurilă pe masă luă sfeşnicul de argint în mână şi cu paşi lenţi,se îndreptă spre bucătărie,cu gândul de a înspecta mai bine zona respectivă.

     Angelica aşteptă puţin pentru ca domnul Laur să se poată îndepărta iar când fu sigură că nu va mai întoarce capul, ieşi încetişor de sub masă luă cutiuţa şi apoi se târî uşor pe lângă mobilă încercând să nu scoată nici cel mai mic sunet posibil.Ajunse lângă geamul de cristal...pedeaua era trasă cea ce era destul de bine fiindcă se putea furişa pe după ea şi fiindcă nu era mai de loc lumină nu putea fi observată.Totul mergea comform planului,dar după cum şti şi tu nimic nu poate merge perfect până la capăt nici odată,mereu apare ceva care poate să-ţi distrugă planul,de obicei,lucruri la care nu te gâdeşti că se pot întâpla chiar în acel moment, e uimitor că un amănunt până şi cel mai mic posibil pe care nu îl iei în considerare ,iar de cele mai multe iri uiţi de el ,îţi poate distruge  tot planul  în cazul  Angelicăi partea când se auzi un scârţâit lung şi puternic. Fetiţa a uitat că parchetul din casa ei scârţâia...La auzul acestui zgomot domnul Laur tresări apoi fericit se îndreptă spre partea opusă a camerei.În timp ce se îndrepta spre geamul de lângă scări,tatăl fetiţei se opri să-l i-a şi pe Iepurilă care stătea în aceeaşi poziţie, fără să se mişte.Acest lucru o ajută pe Angelica să poată urca scările.Ajunsă la etaj oluă în partea stângă...apoi la dreapta mai urcă un rând de scări...apoi fugi în partea stângă...la dreapta ...la stânga...la stâga...apoi coborî 10 scări şi intră pe un coridor luung de nu-i mai vedeai capătul.Pe o parte erau geamuri de cristal şi pe cealaltă a coridorului erau tablouri diverse.Angelica se opri în faţa unui tablou care înfăţişa o balerină mititică şi firavă.Îtoarse capul...nu era nimeni.Băgă mâna în buzunarul de la cămaşă şi scoase un lanţ de care atârnau vreo 54 de chei,una mai frumos lucratăca cealaltă,toate din aur,argint şi bronz,fiecare diferită de cealaltă.Angelica alese din tot lanţul,o cheie de bronz care avea diverse modele de păsări.Cu grijă băgă cheia în broasca de la uşa pictată pe tablou...în spatele balerinei era o uşă pictată pe care un personj misterios o deschidea  iar de aceasta îţi puteai da seama uitândute la umbra de pe parchetul pictat pe tabloului care acoperea aproape toată lumina care intra în îcăpere,ori cum,fetiţa roti uşor chea iar tabloul se desprinse într-un mod misterios de perete.Angelica îl înpinse puţin ca pe o uşă şi putu să intre.Nici nu făcu 2 paşi şi uşa se şi închise după ea.Mergea în pas cuminte .Singurul snet care se auzea,era scârţâitul parchetului di lemn de mesteacăn.La doi metri în faţa ei era o uşă mare de stejar.Pe ea era sculptată o bufniţă care stătea pe o creangă de fag.Angelica deschise şi această uşă cu una dintre acele chei.Apăsă pe clanţă şi înpinse.

În faţa ochilor ei,se afla un covoraş de lână care se întindea în toată camera.În partea stângă,era o măsuţă micuţă  rotundă,din lemn ,cu două scăunele alături.Pe masă, era frumos aşezată,o faţă de masă din borangic care pe margine avea dantelă.Tot pe măsuţă se mai afla şi un serviciu de ceai din porţelan.Lângă măsuţă, erau două rafturi pline cu animale de pluş la fel ca Iepurilă,unele mai mici ,altele mai mari ,dar toate dormeau.Erau şi două geamuri mari, tot din cristal,dar nu-l puteai vedea fiindcă erau trase perdelele cele mov din catifea,pictate cu diverse feluri de flori de câmp şi fluturi multicolori.În partea dreaptă a camerei se afla o uşă fără broască care sigur te ducea la baie şi tot în partea dreaptă un raft plin cu păpuşele de aceeaşi mărime,iar sub acest raft era o superbă casă de păpuşi,cu trei etaje şi o grădină cu un lac făcut dintr-o oglindă, pe care se aflau două lebede :una albă şi una neagră.Căsuţa avea mobilă şi veselă de mărimea unei păpuşele din lemn, sticlă şi porţelan.Pe măsuţa păpuşilor, se aflau nişte platouri cu mâncare.Căsuţa de păpuşi era albă, cu un acoperiş negru.

   Patul Angelicăi era în mijlocul camerei, între cele două geamuri.Patul era cam de două persoane care avea patru stâlpi din brad,frumoşi sculptaţi de care era prins ca un fel de tavan mai mic o bucată de lemn care era căptuşită cu material textil de culoare roz spre roşu care avea în mijloc un nasture fără găuri, tot de aceeaşi culoare.De acel mic tavan era prins un frumos baldachin din pânză albă care era pictat cu stele.Aşternuturile şi plauma , aveau acelaşi model ca baldachinul, doar că la capăt aveau dantele scobite.Pe pat mai erau două perne mari şi două pernuţe, care aveau acelaşi model ca şi aşternuturile, iar pe margini aveau dantele la fel ca şi plapuma.

Camera era frumoasă şi ordonată.Lângă pat, se afla o noptieră albă cu zâne.Pe ea era un obiect, pe care era cam greu să-l desluşeşti fiind aşa de întuneric.

Angelica păşea încet, fiindcă în cameră nu era nici o geană de lumină, şi s-ar fi putut să se isbească de ceva.Din câte cred că şti şi tu, atunci când e întuneric beznă mergi încet , iar uneori mergi chiar cu mâinile înainte casă nu dai peste ceva.Ei bine, asta făcea Angelica în acele momente.În plus ea încerca să ajungă la geam petru a da laoparte perdelele şi pentru a putea vedea pe unde merge.Asta reuşi.Se uită la noptieră.Pe ea era Iepurilă!

   -Cum ai ajuns aici?întrebă ea speriată.

   -M-a adus majordomnul!

   -Domnul Laur,...cum ?!

   -Nu ştiu, eu...adică eu m-am trezit în cameră şi...

   -Stai puţin...te-ai trezit în cameră?

   -Da, s-a întâmplat ceva?

   -Ai adormit?

   -De fapt , doar am aţipit.

   -Of,...Iepurilă...ipure ameţit ce eşti!Cum ai putut să adormi ?

            -Nu prea ştiu,am simţit un miros frumos am închis ochi şi într-o secundă m-am trezit aici!

    -Cum adică , nu şti cum ai ajuns aici?Nu şti nimic?Şti nu cred că te-a adus dl Laur,el nu are cheia de la camera mea,zise ea upic înfricoşată.

    -Ştiu doar că atunci când m-am trezit cineva a spus ,,Noapte bună iepuraşule !”şi apoi a plecat .El a crezut că te-ai dus la baie şi aşa ai reuşit să scapi ca prin urechile acului.                  

     -Ce e tare ciudat...zise fetiţa gânditoare...e cum a ajuns dl Laur înaitea mea şi cum nu ne-am întâlnit pe drum?

     -La această întrebare,nu-ţi pot răspunde...

    În timp ce Iepurilă îi mai spunea diverse lucruri Angelicăi, ea l-a luat şi l-a pus la locul lui pe raft, apoi şi-a scos papucei blănoşi din picioare, a scos cutiuţa din buzunar şi a aşezat-o pe noptieră ,s-a băgat în pat şi cu ochi pe cutiuţă, de parcă ar fi vrut cineva s-o fure şi uite aşa adormi.Toată noaptea, avu sentimentul că e urmărită şi că cineva vrea să-i  fure cutiuţa pe care o luase de la bucătăreasă.Poate uni dintre voi spun că Angelica a furat cutiuţa de la bucătăreasă, ei bine e adevărat, dar dacă n-ar fi luat-o şi n-ar fi înpins-o curiozitatea să vadă ce e în ea, povestirea aceasta nu ar mai fi existat şi nimic din ce citiţi voi acum nu s-ar fi întâmplat.S-au dacă ar fi exizitat nu ar fi fost prea iteresantă.Orce lucru pe care-l faci (bun sau rău) te duce spre o ată poveste.De exemplu, dacă uiţi să pui sare în mâncare şi un critic îţi gustă mâncarea, tu fiind un bucătar renumit,iar lui nu-i place, intri într-o altă poveste: nu mai eşti bucătarul renumit,eşti tot bucătar,dar lupţi ca să-ţi recâştigi titlul de bucătar renumit şi să îi dovedeşti criticului că a greşit.Ei, Angelica a dus o viaţă bună până când, a găsit cutiuţa care o să-i scimbe viaţa cu totul, dar nu vă pot spune acum.Veţi vedea când va veni vremea să se întâmple, fiindcă încă nu s-a întâmplat (încă) dar veţi vedea voi.Până atunci (dacă o să mai citiţi această carte până la vremea respectivă) vă puteţi doar imagina, cu excepţia celor care vor da paginile înainte şi vor citi ce s-a întâmplat.Deşi cred că e mai bine să citeşti povestirea cap-coadă , această expresie înseamnă: de la început până la sfârşit.Poate uni dintre voi se întreabă ce căuta fetiţa la ora aceea: ei bine dorea să-şi i-a un pahar cu apă.Dar hai să nu ne depărtăm de poveste.Nu vreau să vă plictisec.Ei bine visul Angelicăi a dispărut spre dimineaţă.

                        

                       

                    Capitolul 2  Înscrierea la şcoală

              Angelica se trezi devreme.În cameră era o lumină blândă de toamnă.Se aşeză comod şi se uită împrejur.Toate jucăriile dormeau liniştite.Îşi îndreptă privirea spre noptieră, de unde luă cutiuţa bătută  în pietre semipreţioase.Chiar de nu ştia să citească,îşi dădu seama că acel bileţel prins de cutiuţă era altfel:avea un text mai lung ca celălalt.

             -Mai multă bătaie de cap!zise ea.Mi-aşi dori să ştiu să citesc!

             Oftă adânc şi se uită înspre fereastră.Crengile pomilor se mişcau uşor din cauza vântului care adia liniştit.Pe crengile nucului de lângă casă cântau liniştite două rândunele .Ascultă timp de două minute câtecelul lor vioi până când cele două soliste îşi înălţaseră aripile şi plecară în zbor.După ce se duseră Angelica, îşi retrase privirea spre cutiuţă.O luă în mână şi se uită la bileţelul prins de ea.,,Oare ce scrie pe el?Trebuie neapărat să învăţ să citesc!Cine ştie ce secrete se ascund în el, în aceste semne cărora li se spune litere?Oare cum Iepurilă poate să citească aşa bine?”Aceste gânduri îi invadaseră creierul Angelicăi, care nu ştia ce să creadă.

              -Mmmm...cu ce literă începe numele meu?Aseară Iepurilă mi-a arătat alfabetul...oare care era prima literă...ăă...a ştiu,prima literă e A...minunat!Apoi sunt două a-uri cu căciuli, B,C...Stai, C, asta e deci ...C-a-u-t-ă ar-b-ore-l-e...tă-u ge-n...

              -Încerci să citeşti?Impresionant!La vârsta ta...e binişor!

              Iepurilă se apropia încet aplaudâd-o pe fetiţă impresionat.Nu era prima oară când micul prieten îşi făcea apariţia pe nesimţite.

               -Da citeşti bine,dar ai înţelege şi mai bine dacă ţi-ar citi altcineva!Mai bine zis cineva care  ştie să citească cursiv,nu ca tine, pe silabe!

              Şi fără nici o permisiune ,iepuraşul se sui pe pat şi scoase de cine ştie unde o lupă pe care o potrivi ca să vadă bine şi începu să citească:

               -Caută arborele tău genealogic!

               -Ce înseamnă asta?

               -Adică e o foaie sau o pânză enormă, care-ţi arătă care au fost strămoşi tăi.

               -Ce înseamnă strămoşi?

               -Strămoşi sunt acele persoane care au făcut parte din familia ta acum mai mult timp.Cum ar fi bunicii.

               -Ce sunt bunicii?

               -Bunici sunt părinţi părinţilor tăi.

               -Eu am avut bunici?

               -Da,doar că nu i-ai cunoscut,eu i-am văzut o singură dată aveau, cam 60-64 de ani.Ori cum, erai prea mică ca să ţi aminteşti.La 7 luni după ce te-ai înăscut tu ...

               -Ce ce s-a întâmplat?

               -Au dispărut!

               -Cum?

               -Nu ştiu, nici măcar părinţii tăi nu au aflat.I-am auzit o dată spunând că peste noapte au dispărut,, Parcă s-ar fi evaporat!”aşa a zis mama ta mirată.

               -Bine, dar ce legătură au ei cu mine?

               -I-am auzit de mai multe ori pe părinţi tăi vorbind cu prieteni lor despre un lucru pe care îl ascundeau bunici tăi o,, Bucată mare de pânză!”a zis o dată tatăl tău...

               -Tapiseria?!

               -Din câte ştiu eu s-ar putea să fie.

               -Da de unde şti că n-au ars-o?

               -Din surse sigure.I-am auzit pe părinţi tăi că au auzit la un moment dat de faptul că acea tapiserie a fost făcută de croitorul familiei în anul 1700.

               -Acum te cred...

               Cioc!Cioc!Cioc!Trei bătăi rapide-n uşă.Venise camerista.Cei doi amici trebuiau să întrerupă discuţia.

               -Pot să intru?se auzi o voce de după cele două uşi.

               -Desigur!răspunse Angelica.

               Peste puţin timp,în cameră îşi făcu apariţia o doamnă cam de 35 de ani, cu ochi negri-sticloşi cu părul auriu strâns în două codiţe împletite şi cu o rochiţă albă şi un şorţuleţ negru.

               -Bună dimineaţa domnişoară!

               - Neaţa doamnă Cecilia Mătură!

               -Vă pot face patul?

               -De sigur.

               Imediat ce patul fu făcut, menajera dădu bună ziua şi plecă.La 2 minute după ce plecă ea, jucăriile se treziseră şi una-două se făcuse o coadă în faţa băi de unde ieşeau sute de balonaşe de săpun,colorate şi înmiresmate.Jucăriile intrau un câte una în cada din porţela se îmbăiau puţin,apoi se ştergeau cu un prosop şi cu ajutorul fetiţei se urcau înapoi pe raft.O dată ce toate jucăriile  fuseră puse toate pe raft, Angelica merse la dulapul ei alb pictat cu flori de măr, îl deschise şi se uită plictisită la rochile ei.Erau de toate culorile ,modelele şi formele.Una mai frumoasă ca cealaltă!

                -Mi-aş dori o rochie nouă!zise ea visătoare.Pe toate rochile astea le-am mai purtat de nenumărate ori...M-am plictisit de ele!

                -Bine, ăă...aş putea să îţi aleg eu rochia atunci?întrebă sfios Iepurilă.

-Normal!zise fata umpic enervată.

-Uite...asta...!Ce spui?

-Ce să spun?Nimic...am mai purtat-o.

-Bineee...atunci...cespui de asta!?

-Nu!

-Dar asta?

-Nu!

-Dar ce spui de asta?

-Nu!                                                                                                                                                                              

-Dar...asta?!De asta ce zici?

-Nu!!E plictisitoare...Pilc-ti-si-toa-re,foartee plictisitoare!!ţipă ea.

-Dar ...asta!?E bună...?

-Ce legătură are o rochie cu fulgi de nea cu toamna?

-Vrei o rochie care să reprezinte toamna?

-Daaa...nu te-ai prins până acuma?zise fata de parcă ar fi fost firesc să-şi dea seama din primele cuvinte ce dorea ea.

Atunci Iepurilă, scoase din dulap o rochie mai specială ca celelalte:avea un model interesant...în primul rând fiincă modelele erau peste tot unele chiar suprapuse ,iar apoi fiindcă nu exista culoarea alb pe ea.Ştiţi , e umpic greşit să spui ,,culoarea alb” ,fiindcă este o non-culoare la fel ca şi negru iar pentru cei care nu ştiu ce e o non-culoare le voi spune eu...înseamnă fără nici o culoare, chiar de ţi se pare că are o culoare.Eu am spus aşa ca să nu vă încurc, dar cred căci cu explicaţia mea v-am încurcat şi mai tare.Ei bine acum că v-am explicat şi această chestie aşa că putem lăsa povestea să curgă în continuoare.Modelul ei era cu frunze de diferite forme şi noanţe de galben ,portocaliu şi roşu.

-Dar de asta...ce zici?întrebă Iepurilă.

-Asta e bună ,spuse mulţumită fata.

Îşi puse frumos rochiţa, se uită în oglindă,rotindu-se de câteva ori într-o parte şi-tralta apoi mulţumită zâbi uitându-se la pantofi ei.

-Nu pot merge cu pantofi aceştia :nu se potrivesc!

-Păi atunci ce spui despre aceşti pantofi portocali?

-Sunt  buni,spuse fata pundu-şi pantofii în picioare.

-Angelica...?

-Iepurilă şti ce... nu am timp să-ţi răspund,zise fata,trebuie să mergem la masă.

Aşa că fata îl luă de mână şi după ce ieşi din cameră merse  puţin şi se opri în faţa unei uşi-tablou care înfăţişa nişte oameni care mâncau la o masă plină cu bunătăţi .Iar din spate se deschidea o uşă ,care lăsa să intre câteva raze de lumină să intre ,iar uşa era deschisă de o altă siluetă misterioasă.Lumea nu prea băga în seamă această umbră, ziceau că aşa a vrut pictorul,dar adevărul era altul şi nu pot spune fiindcă altfel nu veţi mai citi cartea.Angelica avea desigur,acel lanţ de chei la ea.Îl scoase din buzunar,iar dintre toate cele 54 de chei alese una din aur, pe care era un măr gravat.O băgă în broasca mascată din tabloul-uşă o învârti iar tabloul se desprinse de perete.Angelica împinse tabloul-uşă şi intră.În faţa ei era un culoar lung cam de 5 m. În partea dreaptă era un alt tablou-uşă care înfăţişa o masă pe care era un coif de bucătar ,iar în spatele încăperi ea o altă uşă care era deschisă de un al personaj tainic căruia i se vedea doar umbra.Pe acolo intrai în bucătărie.Angelica ajunse la capătul culoarului.În faţa ei era o cameră mare cu 4 geamuri din cristal cu rame de aur care aveau nişte perdele din catifea.În stânga şi în dreapta erau două vitrine cu veselă din porţelan ,din aur,cristal şi argint .În mijlocul camerei,era un şemineu mare şi frumos lucrat în care ardeau în linişte nişte conuri de brad. În mijlocul încăperii,era o masă mare cu un singur picior şi plină cu decoraţi florale.Pe ea erau multe farfuri cu multe feluri de mâncăruri.La masă stăteau doi oameni:o femeie şi un bărbat.Doamna aceea avea părul castaniu,uşor ondulat ochi verzi-albăstrui, era slabă şi avea cam 1,70 m.Purta o rochie plină de culori şi nişte pantofi la fel de coloraţi ca şi rochia.Părea o persoană tare veselă şi foarte sensibilă la artă.Aceasta era mama Angelicăi:doamna Lucreţia Francisc.Iar acel domn era înalt,avea cam 1,86.

Era slab şi avea nişte ochi verzi ca acele bradului.Era tuns scur şi avea părul castaniu-roşcat.Purta un costum verde ca iarba de primăvară ,cu nişte pantaloni de aceeaşi culoare cu o cămaşă albă,o cravată de culoarea costumului şi nişte papuci negri.Părea un om vesel ca vremea cea bună, căruia îi plăcea arta şi care îşi iubea tare mult familia.Acesta era domnul Tuluse Francisc ,tatăl fetiţei.După cum aţi observat,Angelica nu avea fraţi, dar nici surori,aşa că părinţi ei ţineau tare mult la ea fiind singurul copil al lor aşa că aveau grijă să se simtă bine şi să fie în siguranţă.Fata intrase în încăpere cu zâbetul pe faţă.Însă Iepurilă nu zâbea.De fiecare dată când era în preaşma oamenilor seperia şi stătea ne clintit,tare încordat şi  tare stresat.Îi era tare frică de oameni, în special de adulţi şi de bătrâni, dar nimeni nu-l băga în seamă.Dacă ar fi ştiut că are viaţă ar fi vorbit cu el.Dar nu ştiau şi nici nu aveau de unde.

-Bună dimineaţa!zise fata.

-Bună dimineaţa ! îi spuse tatăl ei ,care citea din ziarul ,,Adevărul adevărat”sorbind puţină cafea din ceaşca din porţelan albastru.

-Bună dimineaţa draga mea !spuse doamna Francisc .Vocea ei era tare frmoasă şi din glas înţelegeai blândeţea şi veselia ei, chiar de nu o arăta.Ce ai dori să mănânci?

-Orice!zise fata veselă.

-Nu există ,,orice”...nu poţimânca orice...nu poţi mânca argint,aur sau porţelan, cum nu poţi mânca nici peşte crud.

-Atunci mâncare!

-Bine...dar dacă mi-ai spune ce vrei să mănânci să şti că m-ai ajuta mai mult decât să spui ,,mâncare”.

-Pâine cu dulceaţă!răspunse ea scurt.

-De ce fel?

-De zmeură!

-Binee,...dar ce-ai vrea să bei?

       -Lapte!

-Draga mea, dar şti prea bine că eşti alergică la lapte!

-Dar îmi place!

-Am spus...!

-Bine!                                                                                                                              

-Uite ,...o s-o rog pe bucătăreasă să-ţi facă un ceai.De care vrei?Hai Angelica, spune!spuse mama ei enervată.

-De soc!spuse ea bosumflată.

-Un ceai de soc ,vă rog!Alt ceva nuvrei?

-Nu mulţumesc.

-Eşti sigură,...că nu vrei puţină omletă ,3 trei feli de caş ,puţin terci de ovăz cu miere,2-3 feli de roşi ,un castravete ,un ardei ,sau puţină pâine de porumb cu brânză topită?

-Păiii...mai vreau pâine de porumb cu brânză,puţin terci de ovăz, 2 feli de roşi,omletă şi ...poate ceva de pe acel platou cu mezeluri dacă nu s-au mâncat!

-Da, uitel pe masă,în faţa ochilor tăi!Neatins!

Angelica îşi luă ce mezel dori ea şi se apucă de mâncat.După ce termină se ridică de la masă le ceru părinţilor ei voie să plece,apoi cu încuviiţarea lor îl luă pe Iepurilă şi ieşi din încăpere.

                                              *

Ajunsă în cameră fata îl aruncă pe Iepurilă pe podea şi se trânti pe pat plictisită.Nu ştia ce să facă.Se plictisea tare mult.Uneori chiar îşi dorea să aibă un frate sau o soră dar nu avea,şi de aceea uneori chiar de avea atâtea jucării se plictisea.Vrei să şti de ce?Fiindcă nu avea cu cine să se joace.Chiar de îl avea pe Iepurilă care era singurul ei prieten el nu putea ţine locul uni frate sau al uni prieten de joacă fiincă era o jucărie.

Nu trecuse mult timp şi s-au auzit 2 bătăi lente în uşă, apoi vocea doamnei Francisc:

-Eşti gata?

-Nuu...

-Hai Angelica o să întârzi?

-Off...Iepurilă unde eşti?spuse ea în şoaptă.

-Aici,se auzi o voce stinsă.

-Vrei să vi te rog?

În timp ce Iepurilă se apropia de fată, ea şi-a pus pălăria cea galbenă  cu fundă portocalie şi pulovărul ei roşu.Pe măsuţa de lângă oglindă era o cutiuţă din aur cu diamante bătute în ea.A deschis-o uşor , şi a scos doi cercei din aur masiv cu două rubine strălucitoare, şi ia pus cu grijă,apoi s-a rotit puţin în faţa oglinzi cu rame tot din aur. Mulţumiă s-a întors şi s-a uitat în spate.Pe jos era întins micul ei prieten.

-Vai de mine!Ce-ai păţit?

-M-ai aruncat şi am aterizat pe casa de păpuşi,după cum şti acoperişul ei are acea decoraţie ascuţită   în care m-am înfipt,din fericire m-au ajutat păpuşile de porţelan şi am reuşit să scap.Dar cusătura s-a rupt ,iar eu am pierdut mult din puf.

-Eu?

-Da...ai intreat în cameră şi mai aruncat.

-Bine ,rămâi aici ...eu trebuie să plec!Uite stai aici pe pat şi nu pleca...Bine...?O să vină mai încolo croitoreasa să te coasă, da!?

-Bine.Dar...

-Pa !Ne vedem mai încolo!

Şi Angelica a ieşit din cameră rapid .Aujunsă pe hol a fost îtâmpinată de mama sa care i-a spus supărată:

 -Hai că ne prinde ziua de mâine!Hai ,mergi...ce te uiţi aşa uimită că doar nu mă vezi pentru prima dată.

 -A chemat domnul Laur trăsura?

 -Da,vine în 5 min.Şi apropo...şti ce mi-a spus domnul Laur ? a întrebat doamna Francisc.

-Ce?

-Mi-a zis că a auzit nişte zgomote din salon azi noapte şi a mers să vadă ce era.Mi-a spus că a găsit un sfeşnic cu o lumânare aprinsă, o cutiuţă batută în piertre scumpe şi jucăria ta.Iar cutiuţa aceea a dispărut imediat ce a întors capul.

-Ciudat,zise ea încercând să nu arate ca o mare vinovată.Dar să schimbăm subiectul,acea persoană care a luat cutia o să fie găsită.În orice caz hai să schimbăm subiectul...spuse ea dinou ,cu cine merg să mă înscriu la şcoală?

-Da’ şti o să mergi să te înscri cu...?

-Stai ,nu merg cu tine?

-Nu-nu-nu,o să mergi cu guvnanta.

 -Dar mamă!

 -Fără nici o discuţie,doamna Maria e o persoană cumsecade.Apoi te mai şi iubeşte.Zice că eşti o fată tare scumpă.Iar după aceea nu e politicos să întrerupi pe cineva când vorbeşte.

-Dar...

-Fără nici un ,,dar”!Am spus.Uite...am şi ajuns!Comportă-te cumsecade.

 -Bună dimineaţa guvernată-Maria,zise fata.

 -Bună dimineaţa micuţo!zise guvernanta pe şoptite.Ce mai faceţi prinţesă,sunteţi bine?Bună dimineaţa doamnă Francisc!

-Nu sunt micuţă!zise fata nervoasă.

 -Angelica!Ceicu vorbele astea?Unde-ţi sunt manierele,o certă mama ei.Nu uita că în faţa ta este un adult în toată firea, nu un copil.Şi chiar de ar fi un copil nu ar fi frumos să vorbeşti aşa!Cei cu obrăznicia asta?Eşti dintr-un rang înstărit,o persoană de viţă nobilă,iar tu vorbeşti ca ţigăncile?!Cum e posibil?!Gata...şti ce...,te voi pedepsi!!Mi-a ajuns!

 -Doamă Francisc, ietaţi-o.Nu vă spăraţi pe ea ,e încă mică.Ştiţi cu ocazia asta ,o voi învăţa şi bunele maniere.Dacă îmi permiteţi aş putea merge cu ea prin grădinile regale.Apoi să mergem să-l vizităm pe iubitul ei verişor pirnţul Eduart.Sigur va fi bucuros s-o vadă.Iar apoi ne vom întoarce acasă să luăm masa de seară.Toate acestea, cu permisiunea dumneavoastră, desigur!spuse guvernanta.

-Ce ideie strălucită!Desigur cum să nu!Vă permit!

Doana Francisc era tare fericită.Zâmbea plină de bucurie.Dar guvernanta nu.Era mereu la fel:purta o rochie verede-marin cu o curea aurie la mijloc, nişte pantofi de aceeaşi culoare cu toc micuţ ,o geantă foarte lucsoasă,nişte ochelari cu rame din aur, doi cercei din două smaralde şi avea mereu aceeaşi privire severă ,care se potrivea  perfect cu vocea şi tonul ei şi mai ales cu faţa ei, palidă cu ochi săi negri şi sticloşi şi părul de culoarea lemnului de abanos strâns mereu într-un coc.

-Doamnă Francisc,Doamnă Maria...sper că nu vă întrerup...spuse domnul Laur,care se ivise pe neaşteptate.

  -Spune,zise doamna Francisc.

  -A sosit trăsura!

  -Dacă îmi permiteţi, merg chiar acum cu fetiţa ca să nu întârziem, zise guvernanta rapid.Asta însemna că avea ea un plan în minte.

     -Desigur, punctoalitatea este un lucru de bază!

-O zi frumoasă doamnă!spuse guvernanta,lund-o uşor pe fetiţă de mână se îndreptă spre uşă.Majordomnul le deschise uşa, aplecânde-se până la pământ.

Ajunse afară cele două, coborâră scările.Guvernanta o strâgea acum cu putere de mână pe fată.Vizitiul coborî din caleaşcă şi îi sărută mâna guvernantei,spundu-i: ,,Bună dimineaţa !” apoi deschise uşa caleşti şi o ajută pe guvernantă să se urce.Fetiţa însă stătea pe aleie şi se uita în sus la trăsură.Mâna îi era roşie :guvernanta îşi înfipse unghile de zgripţuroaică în mâna ei dându-i sângele.Dar de ce nu plângea?Prima oară când păţise aşa plânse ,dar guvernanta spuse: ,,Îţi rup urechia dacă mai plângi o dată!” şi de aceea nu mai plângea.Iar acum stătea şi se gândea ce să facă.Vizitiul imediat ce o văzu se aplecă respectuos şi îi spuse:

-Bună dimineaţa Măria-Ta!Aţi păţit ceva?Vă pot ajuta?Doriţi să vă ajut să urcaţi în trăsură?

-Desigur!zise ea ca trezită din somn.

Atunci, vizitiul o ajută să se urce în trăsură,apoi închise uşa se sui la locul său,şi întrebă:

-Unde doriţi să mergeţi?

-Pe strada Monedei vă rog, spuse guvernanta.

Vizitiul dădu uşor cu biciul ,iar cai porniră.Strada Monedei era o stradă de domni cum era şi strada Angelicăi ,unde se afla o şcoală unde numai copii înrudiţi cu familia regală prin legături foarte strânse puteau învăţa.Apoi era şi o şcoală foarte bună.Se număra printre cele 10 şcoli cele mai bune ale lumi,clasată pe locul al doilea în tabelul:,,Cele mai bune şcoli din lume.”de peste o sută de ani îşi menţinea locul în tabel,asta fiindcă copii învăţau şi erau foarte cuminţi, vorbeau frumos şi se comportau ca nişte adevăraţi copii înrudiţi cu familia regală.Profesori erau cei mai buni din lume şi foloseau metode numai de ei ştiute pentru ai face pe copii să înveţe.Cu alte cuvinte , Angelica era înrudită cu aproape toţi copii din şcoală.Iar acum vom sări peste alte amănunte , de care nu e nevoie să amintim,fiindcă sunt neimportante şi ne vom întoarce în caleaşca care le ducea pe Angelica şi pe guvernanta ei pe strada Monedei, pentru a o înscrie pe fată.Ea stătea cu mâna însângerată gata săi dea lacrimile.Văzând-o guvernanta a întrebat-o:

-Măria-Ta ,scuzaţi-mi întrebarea ,ce aţi păţit la mâna dreaptă? spuse ea.

-Mă scuzaţi,spuse ea cu ochi înlăcrimaţi,dar cel mai bine cred că ştiţi dumneavoastră!

-Ar trebui să vă bandajez mâna!Se poate infecta!De sigur, cu permisiunea dumneavoastră!

-Face-ţi cum este mai bine!Nu ştiu cum se procedează? Dumneata?

-Vom vedea!spuse ea căutând ceva în geanta ei din piele de crocodil.Arunca din când în când o privire tunătoare foarte rapidă.Ce noroc aveţi Măria-Ta!Am găsit o rolă de bandajat!Dacă-mi permiteţi...               

-Îţi permit!spuse fata nevoasă îtinzâdu-i mâna.

,,Cât tupeu are!Zici că e o persoană cusecade la prima vedere dar de fapt e o zgripţuroaică cu probleme la cap ,foarte nesimţită!”îşi spuse ea.

Guvenanta îi bandajă mâna, apoi zâmbi cu viclenie.

Caleaşca  se  opri.Vizitiul apăsă clanţa din aur şi deschise uşa caleşti cu geamuri din cristal ,ajutându-le pe cele două pasagere să coboare.

-Cât vă datorăm?

-Pentru prinţesă  nu costă bani transportul...S-a dat eri o lege prin care persoanele care fac parte din familia regală prin legături foarte strânse nu plătesc transportul în comun.Nu aţi auzit de ea ?Legea 3401 din dosarul al cince-lea.

-Aa...da...hmm...acea lege,spuse ea printre dinţi, mă scuzaţi am uitat-o din cauza oboseli!zise plină de ciudă.Deci cât vă datorez?

-Păi plus bani tranportului prinţesei...aşa minus cei 20 de galbeni pentru însoţitor...rezultă 50 de galbeni şi 3 bronji+taxa palatului regal!

-Costă enorm...50 de galbeni!E jumătate din salariu!

-Trebuie plătit transportul prinţesei de către însoţitor de la care se scad încă 20 de galbeni.Transportul prinţesei costă 50 de galbeni,iar fiindcă sunteţi însoţitoarea ei ,se scad 20 de galbeni iar transportul costă acum 30 iar cu cei  20 de galbeni  pentru transportul dumneavoastră şi taxsa palatului regal 3 bronji dă totalul de 50 de galbeni şi 3 bronji.

-Legi afurisite!şopti ea .Staţi să-i caut !şi-şi băgă capul în geantă căutându-i.

În  acest timp ,Angelica putea să facă ce vroia,aşa că-l întrebă pe vizitiu:

-Ce fel de cai sunt?

Vizitiul luat pe neaşteptate se sperie puţin apoi spuse jenat plecând capul:

-Scuzaţi-mă Măria-Ta!Iertaţi-mă!Nu mă spânzuraţi!

-Domnule ce-aţi păţit?Sculaţi-vă...nu am să vă fac nimic...doar am întrebat ce fel de cai sunt aceştia!

Vizitiul se sculă plin de respect şi îi sărută rochia fetei spundu-i:

-Sunt nişte cai de tractaţie cea albă cu coamă aurie şi cu pete mici arginti e o iapă pe nume Luna ,iar armăsarul cel alb complet poartă numele de Amadeus,Luminăţia-Ta!spuse grăbit vizitiul.Azi este ultima zi de muncă a Lunei, are un mânz în burtă ,medicul veterinar a spus că trebuie să ia o pauză de 4 luni,timp în care va naşte iar puiul va fi destul de mare pentru a se descurca.

-Sunt nişte cai superbi!Pot să-i mângâi?

-Desigur,cum să nu!

În acest timp ,guvernanta,după ce şi-a scotocit toată geanta,a găsit cei 50 de galbeni şi  cei 3 bronji.Şi-a ridicat privirea în sus şi a sărit spunând speriată:

-Măria-Ta!Să-mi fie cu iertare dar nu aveţi voie să puneţi mâna pe animale dintracestea pline de purici!

-Doamnă,scuzaţi-mă,dar cai mei nu sunt puricoşi!Îi spăl de 2 ori pe zi şi îi duc odată la 2 săptămâni la un control veterinar pe fiecare, le dau mâncare din cea mai bună, le dau apă filtrată de isvor ,seara le pun o pătură fină de bumbac,odată la 2 ore le dau la fiecare un măr ,un morcov ,iar apoi le dau la fiecare apă de la adăpătoare,îi dau cu diverse geluri de întreţinere a blanei,le pietăn coama şi coada  de 6 ori pe zi,dezinfectez tot ce pun pe ei,şaua ,căpăstrul ,hamul,spuneţi dumneavoastră doamnă, cum să aibă purici!

-Dom’ vizitiu,nu aţi dori să vă dau bani şi să discutăm mai apoi?

-Doamnă da’...!

Fără să spună ce ce avea de zis,guvernanta îi puse bani în palmă şi îi strânse pumnul şoptindu-i:

-Dacă-i mai spui ceva prinţesei,rostiea ameninţător printre dinţi,jur că dimineaţă nu o să te mai trezeşti!

Iar cu acele cuvinte îl lăsă pe sărmanul vizitiu în pană.Plecă triumfătoare.Nu merse mult şi ajunse în faţa unei clădiri cu 3 etaje albă,cu geamuri din cristal cu rame din aur.La fiecare geam era câte un ghiveci cu mai multe feluri de flori.Pe frumosa faţadă,erau multe basoreliefuri.În grădina de la intrare erau de o parte şi de cealaltă doi brazi argintii bătrâni.Cărarea care ducea la intrare era pavată cu pietre de moară.Uşa era mare ,din lemn de culoare închisă.Deasupra era o inscripţie în piatră.Fata vîncercă să citească:

-Ş-co...scoa...şcoa-l...şcoala re-mi-s...nu nu scrie aşa...şcoala reg-aaa...

-Şcoala Regală!spuse guvernanta strângând-o de gât pe fată mai s-o sufoce.Nu prea şti să citeşti...spuse ea şi râse înfundat.

Merseră amândouă până la intrare unde guvernanta ciocăni uşor.O portiţă se deschise şi se auzi o voce:

-Numele!

-Maria Jurfet,însoţitoarea Măriei-Sale ...Minunata prinţesă  Angelica Francisc.

Uşa se deschise.Intrau într-o clădire veche.De o parte şi de cealaltă erau două scări care urcau la un mare şi lung balcon din marmură cu multe basoreliefuri frumoase.În mijloc era o grădină enormă şi foarte frumoasă.

Cei doi oaspeţi ai clădiri erau uimiţi de frumuseţea locului respectiv.Urcau acum un rând de scări şi îi găsim acum pe frumosul balcon.

Pe fiecare uşă scria câte ceva.Pe una dintre ele era scris cu litere de mână:

     Biroul    directoarei   Brânduşa    Simon

Ciocăniră uşor.Dinăuntru se auzi o voce subţire şi stridentă,dar într-un mod ciudat plăcută:

-Intraţi vă rog!

Cele două persoane intrară atunci,într-o încăpere luminoasă cu multe rafturi din lemn cu decoraţiuni florale.În mijloc era o catedră frumoasă la care stătea o femeie cu părul roşcat lung şi creţ ,cu o faţă rumenă şi nişte ochi albaştri.Era îmbrăcată într-o rochie albă şi un pulovăr negru.Era încălţată cu nişte balerini roşi şi zâmbea fals.Se ridică de pe scaun şi făcu câteva plecăciuni apoi spuse:

-Bună ziua Măria-Ta!Bine aţi venit!

-Bună ziua!spuse fata.

Guvernanta mormăia ceava.Spuse şi ea,,Bună ziua!”doar că atât de încet încât nu se auzimai deloc.

-Întâi,desigur cu permisiunea Măriei-Voastre,aş dori să facem prezentările!spuse directoarea.

-Vă permit!

-Mulţumesc!Eu sunt directoarea şcoli acestea ,Brânduşa Iokis-Simon!Dumneavoastră cum vă numiţi?

-Angelica Francisc!

-Eu mă numesc Mariana Jurfet, dar îmi puteţi spune Maria,se băgă în vorbă guvernanta.Sunt însoţitoarea ei...Adică sunt însoţitoarea Măriei Sale , se corectă ea.Am veni împreună pentru a o putea înscrie la şcoală.

-Desigur!Doamnă Castarache!Îmi puteţi aduce dosarul  F 44 vă rog!

În câteva clipe se înfăţişă o doamnă blondă cu ochi căprui,cu un dosar mov în mână.

-Bună ziua!spuse ea aplecându-se respectuos.

-Mulţumesc!Ea este secretara mea doamna Miruna Castrache !Aşa ,vă puteţi retrage doamnă.Măria-Ta, doamnă Mariana,aşezaţi-vă.

Cele două persoane luară loc.

-Uite!Am găsit!spuse directoarea.Doamnă Mariana semnaţi aici vă rog.

Guvernanta nu acceptă stiloul oferit de către directoare,îşi scoase din geanta sa un stilou verde-marin cu peniţă de aur, cu care semnă.Apoi se uită la ceas şi spuse.

-Ne scuzaţi dar noi mai trebuie să mergem undeva!La revedere!

Se ridică nepoliticos de la masă şi ieşi afară.Mergea atât de rapid în cât ziceai că o urmăreşte cineva.Prima trăsură văzută, fu şi cea în care urcară.Se uita speriată pe geam ,apoi îşi întorcea privirea înspre fetiţă.Caii mergeau rapid.Era linişte.Angelica n-o mai văzuse pe guvernantă atât de îngrijorată până acum.Ceva sigur se întâmpla.Trebuia să-şi dea seama.Aşa că îşi puse în minte să afle care era cauza comportamentului ei.Începu prin,a o examina cu privirea.Îşi tot freca mâinile şi se uita pe fereastră ,de parcă n-ar fi vrut să fie văzută.Guvernanta remarcă privirea iscoditoare a fetei şi îi zise:

-Măria-Ta, să-mi fie cu iertare ...

-Spune!

-Vă este bine mâna,vă mai doare,vă pot da jos bandajul?

-Încă mă mai doare.Nu cred că medicamentul pe care mi l-aţi dat o să-şi facă efectul.

-Staţi liniştită Măria-Voastră,o să-şi facă efectul,dar ar fi mai bine să daţi jos bandajul.

-De ce?

-Să mai respire mâna,iar medicamentul să vă vindece mai repede mâna.Îmi permiteţi?

-De sigur!

Iar guvernanta cu grijă scoase bandajul.Era roşu.Mâna fetei arăta mai bine dar tot puteai vedea urmele loviturii.Se uită la bandaj  prefăcându-se mirată.Nu avea de gând să spună nimic.În aceste minute de tăcere se auzi la un moment dat vocea vizitiului care spuse deschizând uşa:

-Am ajuns doamnă!

Îi întise mâna respectuos şi o ajută pe guvernantă să coboare.Prinţesei i se adresă ,apoi şi mai politicos,sărutându-i rochia şi spunându-i cuvinte de laudă care parcă îi curgeau din gură ca un isvor şi care nu se mai terminau.

Văzând asta,guvernanta intră repede în vorbă:

-Cât vă datorez?

-Nu trebuie să-mi daţi nici un galben!răspunse vizitiul.

-Nu trebuie plătit transportul ?întrebă guvernanta cu mirare şi cu fericire în acelaşi timp.

-Nu!Doamnă s-a dat o regulă acu’ o lună, prin care transportul până la palatul regal şi înapoi la domiciliu este gratuit pentru familia regală şi însoţitori ei.Nu ştiu cum aţi putut uita de ea. Este importantă,legea 4699 din dosarul alzece-lea.Ar trebui să le ştiţi şi dacă v-ar trezi seara cineva din somn şi v-ar întreba care sunt.Mai ales că dumneavoastră sunteţi însoţitoarea ei legală şi că ...

-Domnule vizitiu,să lăsăm aceste amănunte,Prinţesa nu trebuie să aştepte.Altă dată vom discuta despre aceste lucruri,acum noi trebuie să mergem,avem o treabă importantă.

Spuse ea şi o luă pe Angelica de mână şi plecă.

     Capitolul: 3    Prinţul Singuratic

Platul era înconjurat de nişte ziduri mari din marmură (primul strat)şi din piatră (cel de-al doilea strat) , groase de 10 m, înalte de 11m şi lung de nu-i vedeai sfârşitul pline de frumoase decoraţiuni florale.Din  douăzeci în douăzeci de metri era câte un turn de câte 5 etaje cu câte un clopot enorm.Poarta din fier avea deasupra un foişor de unde paznici puteau vedea cine intră şi cine iese din plat.Poarta cea mare şi primitoare era păzită cu atenţie de către soldaţi.Cum o văzură pe prinţesă o întâmpinară cu plecăciuni şi cu urări.Îi deschiseră poarta.Intrau amândouă acum în prima curte unde erau aşteptate de o trăsură.Se urcară în ea şi porniră. ,,Curtea de piatră” căci aşa se numea,era destinată vânzătorilor de mărfuri scumpe, în special materialelor, pietrelor preţioase,mâncărurilor rafinate,condimentelor orientale, cafelei asiatice şi africane,săpunurilor,parfumurilor franţuzeşti,vinurilor europene şi bijuteriilor.Mulţi îi mai spuneau şi ,,Bazarul de aur”din cauza lucrurilor frumoase pe care le puteai găsi acolo.Era o curte din piatră, descoperită,cu mulţi vânzători.Ca să treci prin acea mulţime de obiecte frumoase,mergeai pe o cărare din piatră.Era una din cele mai frumoase curţi ale palatului, fiindcă aici puteai găsi tot ce-ţi dorea inima.Era lungă acea curte.Avea doi kilometri lungime şi patru kilometri lăţime.Peste tot erau flori şi copaci bătrâni cu găuri în tulpină, făcute de fulgere şi ramuri mari ,groase pe care să stai, numai de puteai ajunge la ele.La umbra marilor învăţaţi,stăteau vânzătorii şi mărfurile lor.Pe tarabele din lemn acoperite cu stuf, care erau pline de mâncare ,se mai aşeza uneori,o vrăbiuţă care cigule câteva frimituri de pâine şi care pleca apoi cu hrană la pui săi.Priveliştea era frumoasă.Uneori, dacă erai atent,atunci când Curtea de Piatră nu mai vorbea, puteai auzi sunetul valurilor ,care se spărgeau odată ce atingeau stâncile din calcar ale plajei cu nisip alb din schelete de corali.Se spunea că nici un om nu ajunsese fără barcă acolo,deşi mulţi minţeau.Era un capăt de rai,aşa se spunea,dar adevărul este că nimeni nu o văzuse vreodată.

Angelica nu se simţea bine ,o durea mâna,capul şi îi era greaţă. Semăna cu o legumă fiartă.Era palidă.Guvernanta puţin mirată,o întrebă:

-Măria-Ta, scuzaţimă, vă simţiţi bine?

Prinţesa clătină din cap în semn de răspuns.

-Sigur este din cauza mării!Cu încuvviinţarea Măriei Vooastree, accentuă ea cuvintele ,îl voi ruga pe vizitiu să meargă mai rapid.

-Te rog!spuse ea adormită.

Însă guvernanta îi spuse fix invers vizitiului şi cu vocea ei prefăcută ,îi mai zise că dacă li se face sete cailor pot opri la adăpătoare.După ce făcuse aceste lucruri se aşeză pe bancheta din catifea verde şi o minţi în faţă pe fată:

-Măria-Ta, să ştiţi că cei doi cai au obosit şi că nu putem merge mai rapid,vom face o oprire la adăpătoare,iar după aceea ne vom continua drumul.

-Dar, nu putem schimba trăsura?

-În fiecare curte se află câte  4 trăsuri dintre care una pentru persoanele din familia regală.Odată ce mergi cu trăsura din Curtea de Piatră cu aceea rămâi până ce ajungi în următoarea curte unde o poţi schimba.

-Păi,alt transport nu există?

-Din păcate nu,Măria-Ta!

-Păi atunci va trebui să ne folosim propile picioare!

Trase perdeaua şi îl întrebă pe vizitiu:

-Cât mai avem până la următoarea curte?

-Nu mult Măria-Ta,spuse el, 500 m până acolo.

-Cam cât timp de mers pe jos ?

-Zece-Cincisprezece ,minute Măria-Ta.

-Dar cu caleaşca?

-În ritmul acesta cam treizeci de minute cu oprirea la adăpătore, poate mai mult.

-Opreşte trăsura acum!

-Măria-Ta dar...

-Opreşte-o!Guvernantă-Maria,haide-ţi, mergem pe jos!

-Mă...Mă...Măria-Taa dar nu aveţi voie.

-Acum am.Eu sunt prinţesa,eu poruncesc,ori  vi ori nu te vei mai trezi mâine cu capul pe umeri.

Guvernanta ţinea mai mult decât orice la ea. Nu avea de gând să-şi piardă capul,aşa c-a urmat-o. Angelica mergea printr-o mulţimea de oameni pentru prima oară.Vedea acum câte lucruri frumoase erau pe tarabele acelea.Ar fi vrut chiar să se oprească să-şi cumpere câteceva,dar guvernanta n-a lăsat-o.Spunea că pot fi otrăvite.Era foarte cald,soarele ardea.La câţiva paşi de ele se afla o doamnă destul de tânără care vindea umbrele de soare.Erau aduse din China.Frumos lucrate,cu modele specifice,umbrelele erau unele dintre cele mai speciale lucruri din Curtea de Piatră.Angelica se opri şi se uită la ele.Fiecare avea preţul afişat lângă ea.I-ar fi fost de folos una dintre ele, alfel risca să se insoleze.Guvernanta observă că prinţesa se oprise să se uite, aşa că i-a spus:

-Măria-Ta, scuzaţi-mă, dar aceste umbrele au fost aduse ilegal .Ele sunt nişte obiecte tradiţionale aduse din Regatul-de-Est.

-De oriunde ar fi eu îţi poruncesc să –mi cumperi una!

-Măria-Ta nu mai am bani,iar apoi nu aveţi voie să cumpăraţi asfel de obiecte.

-Scuzaţi-mă ,spuse vânzătoarea, dacă doriţi vă puteţi lua una fără a plăti.

Angelica nici nu mai stătu pe gânduri,o alese pe cea mai frumoasă dintre ele ,mulţumi respectuos,iar apoi îi şopti vânzătoarei fără ca guvernanta să audă:

-Dacă pritr-o minune voi ajunge împărăteasă,dumneavoastră veţi vinde aceste obiecte legal.

Apoi porni înspre următoarea curte a palatului împreună cu guvernanta care-i ţinea umbrela supărată.

Nu după mult timp ,Angelica începuse să se simtă mai bine.Se pare că din cauza acoperişului negru al caleşti îi era atât de rău.El atrase căldura făcând caleaşca un cuptor încins.În schimb,umbrela era bej,acea culoare nu atrăgea căldura atât de tare.Era chiar plăcut să te plimbi prin Curtea de Piatră ,chiar de era multă lume şi gălăgie.Angelica mergea pentru prima oară pe jos prin prima curte.În celelalte două mai avea voie,dar în aceasta nu :fiindcă puteau fi mulţi oameni care să-i facă rău.

Mergeau liniştite.Curtea de Marmură era în faţa lor.Streaja le aştepta în faţa porţi.Le-au ajutat să se urce în trăsură care a plecat lăsându-i pe pasnici în urmă.Curtea de Marmură era o curte unde numai slujitori aveau voie să intre.Era mare,... plină de trandafiri, de flori, de miresme.În partea dreaptă se afla bucătria.Semăna foarte bine cu o uzină din zilele noastre.Avea nişte                          hornuri mari prin care ieşea fumul.În bucătărie intrau numai acele persoane care lucrau acolo.Ca să ajungi în locul în care erai repartizat trebuia să intri pe una dintre cele zece uşi.De exemplu :dacă spălai vase intrai pe o uşă,dacă găteai intrai pe alta.

Angelica se uită la marile hornuri uluită,ei i se păreau nişte construcţi uimitoare,fiindcă erau împodobite cu diverse decoraţiuni florale sculptate cu multă grijă,chiar de erau nişte simple coşuri de fum.Întoarse capul şi observă se opriseră şi că guvernanta deja coborâse.După ce făcu şi ea acelaşi lucru ,insoţită de guvernantă intrară în locul unde stăteau slujnicile.Acolo fuseseră oprite de către unul dintre boieri curţi care le spuse:

-Plecăcine Mări-Ta,să-mi fie cu iertare dar însoţitoarea dumneavoastră, nu vă mai poate urma.Este ordinul Luminăţiei Sale,împăratul nostru şi prea iubitul dumneavoastră unchi.

-Domnule,spuse guvernanta puţin supărată,dar cine o va însoţi?

-Am ales cinci slujnice de încredere!

-De unde ştiţi că nu sunt nişte trădătoare,care vor aştepta numai decât să prindă un moment potrivit pentru ai lua viaţa Măriei-Sale,în timp ce spuse aceste cuvinte ochi einegri ca două mărgele scânteiară puternic iar pe faţă îi apăru un zâmbet discret.

-Oricine poate fi o trădătoare,spuse boierul,chiar şi dumneavoastră.

Iar cu aceste cuvinte îi închise gura guvernantei.